Vorbiţi! Noi vă ascultăm!

Înconjurat de marii scriitori ai literaturii române, stau pe scaun nu departe de masa profesorului. Pe ea sunt două registre maro, o carte groasă din 1954 şi încă nişte cărţi: Ana Blandiana „Întâmplări cu Arbajic”, O istorie critică a literaturii din Basarabia, Eseuri (la fel din Basarabia), poezii de Labiş şi două cărţi de-ale lui Leahu…Nicolae. Un profesor zâmbăreţ care mult vorbeşte şi gesticulează la fel de mult. De mai multe ori am observat că foarte des dă din picioare ceea ce-mi face impresia că dumnealui are nevoie să iasă afară sau respectivele mişcări sunt anormale şi involuntare deoarece sunt repetitive, care survin brusc şi sunt de scurtă durată. Sincer să spun, nu mă deranjează aceasta la moment, deoarece povesteşte nişte lucruri interesante, dar într-un mod plictisitor. Foarte plictisitor! )))
Între timp mă mai uit la colegi. E chiar interesant. Irina ascultă, Olesea ascultă, Tanea îşi dă mâinile cu cremă, Noie se ţine de cap, George scrie, Diana prinde muşte, Rodica desenează, Dina îşi „tencuieşte” faţa, Doina îşi roade unghiile, Luminiţa stă cu capul pe bancă, Dana se joacă pe telefon, Cătălina ascultă, Victoria şi Daniela vorbesc, Feodora mănâncă, Corina cască într-una, eu scriu ceea ce citeşti acum, nu ascult. Profesorul vorbeşte despre fostul deputat în parlament, Vasile Nedelciuc. Olesea nu mai ascultă.
Încă 50 de minute până la sunet. Aflu acum că spitalul de psihiatrie din Bălţi este unul din cele mai mari spitale de psihiatrie din fosta Uniune Sovietică. Şi că a fost construit după standarde tehnologice de înaltă protecţie. Interesant! El ne tot spune chestii interesante, dar Olesea se uită pe geam, Tanea se uită pe pereţi, Noie de cap se tot ţine, Dina se hlizeşte, Rodica desenează, Doina tot cu unghiile se chinuie, Luminiţa tot stă cu capul pe bancă, Cătălina ascultă (parcă), Victoria şi Daniela continuă să vorbească, Corina se uită indiferent la profesor, Feodora tot mănâncă, profesorul vorbeşte.
Nu pot zice că e doar vina lui că fiecare face ce vrea, deoarece lenea de a „destupa” urechile prevala. Feodora a terminat de mâncat iar eu m-am săturat să scriu.

Mâţa neagră

Ca într-o obişnuită zi de marţi m-am pornit la lecţiile de polonă.

Mi-am făcut un duş, m-am îmbrăcat, m-am parfumat, mi-am lustruit pantofii şi m-am pornit. Aşteptând să vină liftul vreo 5 minute credeam că am să întârzii la ore, de aceea am coborât pe scări.

Ieşind pe uşă din scara aia “curată” deodată o spurcăciune de mâţă neagră ţâşneşte din lada cu gunoi şi îmi trece pe de înainte. Eu n-am reacţionat calm, şi brusc m-am oprit.

–         I-a! Dracu az o pus ochiu pi mini ş precis cî ma urmăreşti, îmi zic eu.

Am încercat să mă liniştesc spunîndu-mi:

–         Ei hai! Chiar şi poati s-întîmpli cu mini? Dar Ghima nu ştia că dracu deja îl aştepta la lecţii.

–         Ma duc! Da şi b*ea!

Ajungînd în staţie m-am pus ca stîlpul şi mă tot gîndeam la mâţa ceea. A venit troleibuzul, o rablă galbenă şi ruginită, vopsită cu măluială de garduri. M-am urcat, m-am aşezat pe un scaun din spate, uşile s-au închis şi am pornit la drum! Erau în rabla ceea vreo opt oameni şi acei erau nişte bătrâni.

Şi tot mergînd aşezat pe scaunul din spatele troleibuzului cu mâna la barbă mă gîndeam la dracia ceea de mâţă. Trece-o staţie, trece-a doua, trece-a treiea, dar eu îs tot cu gândul la creatura ceea lui Dumnezeu.

–         Şi ma gândesc eu atât la mâţa şeea? Încercam să mă calmez.

Am ajuns la Nikolaeva. Merg spre universitate intrând pe o uliţă, apoi dînd de alta, dar tot mă gândeam la cazul cu mâţa.

Şi-am ajuns eu la bloc, urc cu atenţie scările până la etajul trei. Ajungînd aproape de uşă repejor îmi scot cuşma, îmi aranjez puţin coafura, apuc mânerul şi când trag …. BAŢ!!!!

E ÎNCHIS!

– **tui pelea dorului di mâţâ! Am strigat eu.

Ca să nu pierd timpul, am hotărât să mă întorc acasă. Am început să mă cobor pe scări. Până a ajunge la etajul întîi îmi mai rămăseseră încă vreo trei scări…….TÎDÎŞI!!! Numai un icnit s-a auzit. Nici nu ştiu cum am căzut! M-am ridicat, mă scuturam apoi mai şi răcneam de parc-aş fi din pădure, dar gândindu-mă la mâţa ceea!

Colega şi mulţumirea

S-a întîmplat aceasta nu demult.  Într-o zi, trebuia să scriem o teză, eu ştiind ca nu prea cunosc materia îmi făceam griji. Colega mea, o fată frumoasă foc, blondă, cu ochii verzi, cu o figură…dar un pic…..
Ce-i de făcut? Trebuie de ajutat tovarăşul! Dar colega chiar asta şi aştepta.
Normal am început să-mi scriu, că de lucru era. M-am apucat de caracterizarea lui Nică din fragmentul „La cireşe”, de rezumatul unui text, şi de altele.
Teza a durat o oră şi douăzeci de minute, între timp mai urmăream ce face colega. Şi ce credeţi că făcea? Se gândea! La ce oare se gîndeşte dihania asta? Mă întrebam eu. Dar faţa îi era chinuită, jumătate de pereche  a stat nemişcată, nu ştia nimic.
Văzînd că timpul se scurge iar foaia e goală, colega nici nu ştiu cum a îndrăznit să-mi spună:
– I-an fă-ni la punctu unu!
Cînd am văzut că în primul rând mă deranjează şi în al doilea cum s-a adresat, am şi întrebat-o:
– Şi??? Tu nu te-ai a*uit? Poati îni dzîşi „te rog”?
Colega a avut o reacţie destul de obişnuită pentru mine, punînd buza pe „bigudi” şi-a tras testul pe partea ei de bancă, şi    s-a întors la mine cu spatele.  Eu am început din urmă sa-i răcnesc:
-Eu ţîi şi ţîs dator ori şi? Mai gândeştiti c nu eşti mare buric sâţ îndeplineascî tăţ tăt şi vrai! Spunînd acestea m-am întors înfuriat cu spatele la ea.
Eu îţi scriu mai departe, colega stă. Cu o jumătate de ochi am încercat să mă uit ce are ea în testul cela că tot stătea ca monumentul. Când mă uit, o sarcină suna în felul următor:  Scrieţi Legenda Mărţişorului. Poftim! Elevă de anul IV al Colegiului Pedagogic stă mai mult de jumătate de oră şi îşi aminteşte Legenda Mărţişorului. Nu-mi venea să cred! Dar înţelegeam că fata nu ştia nimic. Uitîndu-mă din grabă la ceas îi zisem eu:
– Dă-n coaşi testu!
Ea mi l-a dat. Eu am început să alcătuiesc legenda, apoi îi fac alt subiect, apoi altul şi cînd mă trezesc, au mai rămas 3 minute până la sunet. Dar amintindu-mi că nu mi-am terminat nici eu lucrarea, repede m-am apucat de scris. Am început să scriu nişte aiureli şi când colo…SUNĂ!
Mama dracului! Ce eram de enervat… numai Dumnezeu ştie.
Ieşind din clasă am observat că scumpa mea colegă era înaintea mea, cu gîndul de a merge până la cantină o strig din urmă,
dar colega făcîndu-se moartă-n păpuşoi a mers mai departe. Iar eu în gândul meu mi-am zis:
– Iaca ş mulţumirea!

Şezătoare moldovenească

Veselie şi voie bună, doar de asta au ştiut ieri 22 decembrie elevii Colegiului Pedagogic „Ion Creangă”, din Bălţi. S-a organizat activitatea cu genericul „Meşteşugurile populare moldoveneşti” în incinta Colegiului Pedagogic.

Activitatea e în toi

Organizatorul principal al activităţii este Ferdinand Oliva, profesor de educaţia artelor plastice din Colegiul Pedagogic „Ion Creangă”. Activitatea a fost organizată şi desfăşurată cu ajutorul grupei 402, respectiv din acelaşi colegiu. Fetele grupei 402 au muncit din greu pentru a organiza şi desfăşura această activitate. Majoritatea fetelor au fost pentru prima dată în scenă, una din ele, Claudia Zamornea ne destăinuie:

– Înainte de a ieşi în scenă uitasem cuvintele. Nu aveam de spus multe cuvinte, dar îmi era frică un pic. Totul a fost normal, mi-am spus că trebuie s-o fac şi aşa a şi fost!

S-a cântat şi s-a dansat, au servit compot şi plăcinte, aşa, ca la o şezătoare moldovenească.

watch?v=tRINr6YDylE

watch?v=2jQ2-eGKSy8&feature=player_embedded

Participantele (de la stânga la dreapta): Alina Bălănici, Marta Chiruţa, Anna Ţurcanu, Claudia Zamornea, Mariana Şuşu, Emilia Guţul, Ferdinand Oliva, Tatiana Secureanu, Alina Negru, Irina Iliev, Cătălina Gangan, Carolina Moldovanu, Ana Zubatîi, Mariana Fotachi şi Dumitriţa Beţişor.

 

 

 

 

Eroinele şezătoarei: Beţişor Dumitriţa, Fotachi Mariana şi Guţul Emilia au jucat rolurile sale perfect.

Dumitriţa Beţişor spune:

– Nu pot să spun că nu am avut emoţii, dar mă simţeam liber pe scenă, am intrat bine în rol, mi-a plăcut mult să joc acest rolul de mamă,  dar aş vrea ca la alte activităţi să-mi mai schimb rolurile.

Dumitriţa a jucat rolul unei mame ce invită fetele din sat la dânsa la sezătoare, totodată servindu-le cu compot şi cu plăcinte.

 

 

 

 

Mariana Fotachi zice:

– Iubesc foarte mult publicul, în scenă mereu mă simt liberă, dar nu şi înaintea începerii activităţilor, concertelor. Sunt foarte mulţumită de organizarea activităţii ţi satisfăcută de rezultatul muncii noastre.

Mariana a jucat excelent rolul fiicei. Rolul i se potrivea perfect.

 

 

 

 

Emilia Guţul spune:

– Nu am avut emoţii, mă consider o persoană curajoasă şi cred că nu am de ce mă teme.

Emilia a avut rolul urătorului.  Comportîndu-se îndrăzneţ pe scenă.

Spectatorii deşi nu au fost mulţi, dar majoritatea au fost satisfacuţi de activitatea desfăşurată. Unicul dezavantaj a fost durata activităţii, ce era de aproximativ 20 de minute.

Aceasta a fost ultima activitate culturală organizată şi desfăşurată în colegiu în acest an, dar pedagogii instituţiei vin cu multe activităţi ineresante şi originale în anul viitor.

 

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.